În ușa casei, scăldat în lumina caldă a după-amiezii, stătea Leo. Slăbit, cu hainele pătate de sare și vânt, dar în picioare. Cu ochii adânciți, mai bătrâni cu zece ani decât vârsta lui, și o cicatrice proaspătă sub sprânceană.

Clara a dus mâna la gură, tremurând.

— Leo… ești… ești tu?

Băiatul a dat ușor din cap.

— N-am murit, mamă, deși a vrut asta.

Clara s-a prăbușit în genunchi, izbucnind în lacrimi. A vrut să-l atingă, să-l ia în brațe, dar Leo a făcut un pas înapoi.

— M-au găsit niște pescari turci. Am fost dus prin insule, lucram în porturi să supraviețuiesc. N-am avut actele, nimic. Dar m-am întors. Pentru tine. Și pentru el.

Privirea lui s-a întunecat.

— Unde e François?

Clara a tăcut. Apoi, cu voce joasă, a spus:

— N-a mai fost de găsit. A plecat la câteva zile după ce-ai dispărut. Poliția a crezut că și el a fugit.

Leo și-a lăsat geanta pe jos.

— Nu a fugit. Și știu asta pentru că… n-a apucat.

Clara s-a uitat la el, încremenită.