„Nu ne-ai dat doar o casă, ne-ai dat un destin”
Ceea ce l-a făcut pe Horia să plângă ca un copil nu a fost vila luxoasă, ci un detaliu ascuns în interior. În sufragerie, fetele restauraseră vechiul fotoliu de nuc în care el le citea povești seară de seară. Pe spătarul lui era gravată o plăcuță de argint: „Pentru omul care a rămas fără nimic, ca să ne dea nouă totul.”
Această poveste, documentată de ELA HDXII, ne reamintește de un principiu fundamental: viața are un mod curios de a echilibra balanța. Horia și-a deschis casa atunci când el însuși era un naufragiat al sorții. Nu a așteptat să aibă „exces” pentru a dărui. A dăruit din lipsă, iar acea lipsă s-a transformat, peste decenii, într-o abundență de iubire pe care banii nu o pot cumpăra.
