II. Trezirea Valeriei și Prețul Tăcerii
Sebastian a închis telefonul și s-a ridicat, dărâmând scaunul de lemn masiv al lui Gheorghe. „Ce ai făcut, babo? Ne distrugi afacerea! Banca îmi cere returnarea banilor în 48 de ore sau execută garanțiile mobile!” Valeria a intrat în bucătărie, speriată de țipete. M-am uitat la ei doi și, pentru prima dată în zece ani, nu am simțit nevoia să le cer scuze pentru că exist. M-am așezat pe scaunul meu din colț, dar acum păream mai înaltă decât el.
„Sebastian,” i-am spus cu o voce atât de liniștită încât i-a înghețat furia pe buze. „Aseară ai întrebat dacă baba asta mănâncă din nou. Ei bine, am mâncat destulă lipsă de respect. Am decis că această casă, pe care ai tratat-o ca pe hotelul tău personal, are nevoie de un nou stăpân: pe mine. Iar în ceea ce privește afacerea ta, sper ca luxul în care voiai să trăiești să îți țină de foame acum, când banca îți va cere socoteală.”
