Capitolul II: Povara Sărăciei
Dimineața următoare i-a găsit la masa din bucătărie, înconjurați de chitanțe și resturi de bani. Realitatea crudă a vieții de pensionar în România îi lovise din nou. Pensia întârzia, iar în portofel mai aveau exact trei sute de lei. Din acești bani trebuia să cumpere medicamentele lui Mihai pentru tensiune, pâine, lapte și, cel mai dureros, cadouri pentru cei patru nepoți.
Fiica lor, rămasă singură să crească patru copii după ce soțul ei plecase „la muncă în străinătate” și nu mai trimisese niciun semn de doi ani, muncea în trei locuri ca să plătească chiria. Ana și Mihai erau singurul ei sprijin moral și singura bucurie a copiilor.
— Măcar o ciocolată bună să le luăm, a spus Mihai, cu vocea frântă de neputință. Știi că le place aia cu alune, dar e scumpă acum.
— Una bună e treizeci de lei, Mihai… a oftat Ana, privind spre icoana Sfântului Nicolae din colțul bucătăriei. Doamne, ajută-ne să trecem și peste iarna asta. Nu pentru noi, ci pentru sufletele alea mici.
Fiecare ban era calculat cu o precizie matematică dureroasă. În acea clipă, fotoliul adus de la gunoi nu mai părea o piesă de mobilier, ci un proiect care să le abată gândurile de la foame și griji.
