Capitolul IV: Scrisorile de sub Praf
Când au desfăcut pachetul, nu s-au revărsat monede de aur, așa cum ar fi sugerat filmele. În schimb, un miros de lavandă veche și hârtie arsă de timp a umplut camera. Erau zeci de scrisori, legate cu o panglică de mătase care se destrăma la atingere.
Sub ele, însă, se afla o cutiuță mică din lemn de trandafir. Ana a deschis-o cu inima bătându-i în gât. Pe un pat de catifea neagră, o broșă din aur alb, în formă de ramură de liliac, scânteia cu o intensitate aproape nepământeană. Pietrele – diamante mici și safire – captataseră puținul soare de decembrie care pătrundea prin geamul murdar, reflectând mii de curcubeie pe pereții sufrageriei.
— Mihai… e aur. E aur adevărat, a șoptit Ana.
Dar Mihai nu se uita la bijuterie. El începuse să citească prima scrisoare. Era datată 14 februarie 1947.
„Draga mea Maria, te rog să nu te temi. Fotoliul bunicului tău este acum depozitarul viitorului nostru. Am ascuns în el tot ce a mai rămas din moștenirea familiei, împreună cu broșa pe care trebuia să o porți la nuntă. Dacă vin după mine în noaptea asta, promite-mi că vei păstra acest fotoliu cu prețul vieții. Într-o zi, el va fi biletul tău spre libertate.”
Scrisorile descriau o poveste de dragoste zdrobită de regimul comunist. Radu, un tânăr intelectual, fusese ridicat de Securitate la scurt timp după ce ascunsese bijuteria. Maria, probabil, fusese evacuată forțat sau trimisă la muncă, fără să aibă posibilitatea de a lua fotoliul cu ea. Obiectul fusese „naționalizat”, trecând prin birourile unor activiști, apoi prin casele unor oameni care nu i-au bănuit niciodată secretul, până când uzura l-a trimis la ghena de gunoi.
