Capitolul VII: Cercul se Închide
Elena Constantinescu nu a vrut să păstreze broșa. — Eu nu mai am pentru ce să o port, a spus ea cu un zâmbet trist. Și nu mai am pe cine să las moștenire. Dar voi aveți patru nepoți și un suflet de aur.
A insistat ca broșa să fie vândută printr-o casă de licitații. Din suma obținută – care s-a dovedit a fi uriașă, deoarece broșa fusese creată de un bijutier celebru al Casei Regale – Elena a păstrat doar o mică parte pentru a-și plăti îngrijirea medicală de cea mai bună calitate la azil. Restul l-a împărțit în două: o parte pentru orfelinatul din oraș și o parte substanțială pentru familia Anei.
— Este „comisionul” pentru că mi-ați adus tatăl acasă, le-a spus ea, strângând la piept scrisorile.
De Crăciun, în apartamentul mic din Ploiești, mirosul de cozonac cu nucă și portocală era atât de puternic încât părea să iasă prin crăpăturile ușii. Cei patru nepoți alergau în jurul bradului imens, încălțați în ghete noi și călduroase. Fiica Anei plângea de fericire, știind că acum are suficienți bani pentru a deschide micul atelier de croitorie la care visase mereu.
În colțul camerei, la fereastra prin care se vedea zăpada căzând peste cartier, stătea fotoliul. Ana îl retapițase cu catifeaua verde smarald, iar lemnul de nuc strălucea după ce fusese ceruit cu grijă. Mihai stătea așezat în el, cu spatele sprijinit perfect de structura solidă.
Se uitară unul la altul fără să spună nimic. Nu mai aveau nevoie de cuvinte. Înțeleseseră că cel mai mare câștig nu fuseseră banii, ci faptul că, în acea noapte de iarnă la ghenă, nu aduseseră acasă doar un obiect vechi, ci își salvaseră propria demnitate.
Lângă icoana din bucătărie, Ana a așezat o mică fotografie a Mariei și a lui Radu, găsită printre scrisori. De fiecare dată când trecea pe lângă ea, își făcea cruce și mulțumea. Miracolele nu vin întotdeauna din cer; uneori, ele așteaptă sub straturi de praf și mizerie, să fie descoperite de oameni care încă mai au curajul să fie buni.
